Scurta Istorie a Romanilor

Scurta Istorie a Romanilor - Popor Nascut Crestin                    

Civilizatia in spatiul carpato-danubiano-pontic                         

Istoria romanilor este istoria unui popor statomic, asezat in una si aceeasi vatra in care si-a urmat fagasul  propriu de actiune si manifestare, de cultura materiala si spirituala, zamislind valori de originalitate si trainicie, intrate de mult in patrimoniul culturii universale. Plamadit ca popor unitar pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, romanii si-au pastrat neintrerupt continuitatea de viata materiala, comunitatea etnico-lingvistica si cultural-spirituala, in pofida multor vicisitudini ce i-au confruntat. Subliniind acest aspect, marele istoric Nicolae Iorga (1871-1940) scria in 1938:

"Este vorba de un popor care prin stramosii sai isi are radacini de patru ori milenare; aceasta este mandria si aceasta este puterea noastra".

Stiri scrise despre teritoriul carpato-danubiano-pontic si oamenii care il locuiau dateaza numai de vreo 2500-2600 de ani. Primele informatii provin de la istoricul si geograful grec Hecateu (sec.VI inainte de Hristos) despre existenta a doua triburi getice in sudul Dobrogei - crobyzii si tirizii. De o deosebita insemnatate este insa stirea pe care o consemneaza marele istoric Herodot cu privire la getii care, tot in Dobrogea, s-au opus, in anul 514 t.Hr., uriasei armate a regelui persan Darius ce pomise impotriva scitilor ce locuiau la nordul Marii Negre.

Pentru o lunga perioada, anterioara primelor stiri scrise, asa-numita perioada Comunei primitive sau perioada preistorica, informatiile despre locuitorii acestor pamanturi le ofera numai cercetarile si descoperirile arheologice, care au scos la iveala urmele generatiilor ce au trait pe suprafata lui din vremuri imemoriale.

Asezari omenesti au existat pe teritoriul cuprins de Carpati, Dunare si Marea Neagra cu sute de mii de ani inainte; urme materiale ale acestor locuiri datand inca din paleolitic, de acum circa 2.000.000 de ani, au fost descoperite la Bugiulesti, com. Tetoiu, judo Valcea, dar si in numeroase alte locuri - in special pe valea raurilor -, din exteriorul si interiorul arcului carpatic.

In perioada mezoliticului (cca 10000-cca 5500 i.Hr.) si a neoliticului, adica a pietrei slefuite (5500 i.Hr.-cca 1800 i.Hr.), asezarile omenesti se inmultesc considerabil, iar urmele locuitorilor devin tot mai numeroase si mai variate. Sapaturile arheologice, precum si descoperiri intamplatoare, arata ca, in aceste epoci, pe tot intinsul pamantului romanesc au inflorit civilizatii remarcabile, ale caror realizari materiale, pastrate, dovedesc un inalt nivel de prelucrare a lutului si un deosebit simt artistic. Aceste arii culturale, cu aspecte si tipuri diverse, au fost denumite dupa numele zonelor sau localitatilor unde s-au facut descoperirile cele mai caracteristice. Astfel stra-stramosii romanilor au creat culturi precum: Cris (in zona raurilor Cris din vestul Transilvaniei - cel mai vechi tip neolitic din acest teritoriu), Turdas (in centrul arcului carpatic - cu o ceramica liniara; printre materialele apartinand acestei culturi se remarca tablitele de lut descoperite la Tartaria, pe raul Mures, acoperite cu o scriere arhaica, asemanatoare aceleia folosite in Mesopotamia acum 5000 de ani); Cucuteni (la nord-vest de Iasi - caracterizata printr-o admirabila ceramica pictata in rosu, alb si negru); Boian (in nordul Munteniei - ceramica cu omamente in forma de carlige  meandrice si incrustate cu alb), Vadastra (in jud.Olt - ceramica cu desenuri in alb si rosu), Gumelnita Gud.Ilfov - caracterizata prin statuete si figurine din lut si os reprezentand fiinta umana); Hamangia (din Dobrogea - producatoare a doua capodopere ale neoliticului, statuetele din lut negru descoperite aici: un barbat "Ganditorul" si o femeie sezand; aceste figurine, de o rara expresivitate, nu-si au pereche in toata arta neoliticului fiind cunoscute pe tot globul).

Creatoarele acestor civilizatii sunt populatiile autohtone preindoeuropene carora li se adauga, la sfarsitul mileniului 3 i.Hr., triburile de pastori indoeuropeni. Din simbioza acestor grupuri s-a format, intre 2500-1800 i.Hr., un grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic si cultural.

Metalurgia aramei si a bronzului a contribuit, in secolele urmatoare, in chip decisiv la progresul comunitatilor umane prototrace si a favorizat crearea uniunilor tribale care au stabilit relatii economice stranse cu, culturile grecesti din sudul Peninsulei Balcanice.

Dacii : "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci"

In mileniul I i.Hr. are loc procesul de individualizare a triburilor geto-dace in cuprinsul grupului etnic, lingvistic si cultural nord-tracic. Populatiile autohtone din spatiul carpato-danubian au receptat, succesiv, in acest mileniu influente scitice (sec.VI i.Hr.), grecesti (sec.VII - VI I.Hr.) si celtice (300-280 I.Hr.), care au imbogatit cultura materiala si spirituala a autohtonilor geto-daci. Deosebiti doar prin zonele pe care le populau - getii in exteriorul arcului Carpatic, iar dacii in Podisul Transilvaniei si Banat - geto-dacii sunt amintiti pentru prima oara, in izvoarele scrise, in legatura cu expeditia lui Darius, regele persan, din anul 514 l.Hr. Istoricul Herodot care relateaza aceste fapte ii numeste pe geti "cei mai viteji si cei mai drepti dintre traci". In acea perioada, geto-dacii formau o mare si bine structurata unitate culturala, etnica si lingvistica, fapt ce a permis ulterior unirea lor intr-un putemic stat. Unificatorul formatiunilor politico-militare ale geto-dacilor a fost Burebista (cca 82-44 i.Hr.) care ill secolul I i.Hr. a pus bazele unui putemic stat dac ce se intindea din Boemia pana la Marea Neagra, avand centrul, probabil, la Argedava (undeva pe raul Arges). Dupa moartea lui Burebista (441.Hr.), statul dac centralizat s-a destramat temporar, dar in a doua jumatate a sec I d.Hr. dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), (initial purta numele Diurpaneus) isi reconstituie statul cu centrul politic, militar si religios in Muntii Orastiei din Transilvania, la Sarmizegetusa. Amenintati de expansiunea romana, dacii fac dese incursiuni la sud de Dunare, infrangand apoi la Tapae, in Banat, oastea romana ce le invadase teritoriul. In cele din urma, in cursul a doua razboaie (101-102 si 105-106), armata romana condusa de imparatul Traian a izbutit sa infranga armata regelui Decebal care, in final, s-a sinucis, si sa transforme o mare parte a Daciei in provincie romana. Colonizarea masiva si organizata, folosirea limbii latine si asimilarea civilzatiei romane, precum si intinsa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor si la constituirea, prin amestecul dacilor cu colonistii romani, a populatiei daco-romane, element principal in procesul de etnogeneza a romanilor. Populatia geto-daca, care traia in afara perimetrului provinciei romane, desi si-a pastrat libertatea, a fost si ea putemic influentata de cultura si civilizatia romana.

Formarea poporului roman si a limbii sale

Dupa retragerea trupelor romane din Dacia (271 d.Hr.), populatia daco-romana si-a continuat, neintrerupt, pe acelasi teritoriu vechile indeletniciri de agricultori si de pastori si a gravitat, din punct de vedere politic, economic si cultural in sfera de influenta a Imperiului Roman si, apoi, a Imperiului Bizantin, aflate la sud de Dunare si care, in anumite perioade, si-au extins vremelnic si stapanirea la nordul fluviului, pana spre Carpatii Meridionali. Dobrogea, teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra, s-a aflat in continuare sub stapanirea si in sfera politica, economica si culturaIa a acestor imperii.

In aceste conditii, procesul de romanizare a populatiei  bastinase a continuat, fiind insotit, in acelsi timp, de raspandirea crestinismului predicat si practicat in limba latina. Pana la inceputul secolului al VII -lea se constituie in spatiul carpato-danubiano-pontic, in cadrul  romanitatii orientale, un popor romanic - straromanii -, distinct de celelalte popoare romanice, care se formasera sau se formau pe teritoriul Imperiului Roman, prin limba sa, a carei cea mai veche expresie pastrata "Torna, torna fratre!" dateaza din anul 587.  Migratia slavilor, la sfarsitul secolului al VI-lea, si dislocarea blocului compact al romanitatii carpato-balcanice izoleaza populatia  straromana de celelalte populatii surori si ii grabeste procesul de desavarsire a limbii. In secolele VII-IX, in conditiile trecerii peste teritoriul carpato-danubiano-pontic a popoarelor migratoare, are loc finalizarea procesului de formare a poporului roman si a limbii romane care, prin origine, structura gramatica si fondul principal de cuvinte, apartine limbilor romane, fiind singura succesoare directa a latinei vorbite in provinciile carpato-balcanice ale Imperiului Roman.

Romana - limba neolatina

Limba romana este, ca si italiana, sarda, franceza, spaniola, portugheza, catalana, provensala retoromana si dalmata (disparuta in secolul al XIX-lea), o continuatoare a limbii latine pe care romanii au dus-o in provinciile cucerite ale vestitului lor imperiu. Ca si acestea, romana este o limba neolatina, reprezentanta latinitatii orientale, singura care a supravietuit, izolata, intr-o masa slava. Limba romana a luat nastere si s-a dezvoltat atat pe teritoriul de la nord de Dunare, in Dacia, cat si spre sud pe un teritoriu ce se intindea pana in Muntii Pindului. Valurile succesive de popoare migratoare - goti, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, cumani, pecenegi etc. - care s-au scurs, incepand cu secolul al III-lea peste teritoriul de la nord si de la sud de Dunare, nu au influentat fundamental populatia romanica si apoi romana, ele lasand doar urme in toponimie.

Dialectul dacoroman s-a dezvoltat luand forma actuala a limbii romane care, potrivit marelui romanist Alf Lombard, constituie in randul limbilor romanice "al patrulea picior al mesei", alaturi de italiana, franceza si spaniola. Acelasi Alf Lombard scria in cartea sa "Destinul latinitatii orientale" ca latinitatea orientala, adica limba romana, "n-a supravietuit ca o epava aruncata la mal de valuri, nu ca un vestigiu sau ca o ramificatie, ci ca o limba dotata cu toata vitalitatea si forta evolutiva a marilor limbi nationale moderne, care constituie azi vehiculul gandirii a 22 de milioane de oameni".

Romanii - in trecut si astazi

In realitate, vorbitorii acestei limbi, romanii, sunt in prezent circa 35 de milioane de persoane. Majoritatea, peste 20 de milioane locuiesc in Romania de astazi, iar restul in jurul granitelor tarii, in special, in nord-est si est, in Republica Moldova si Ucraina.

Spatiul de nastere al poporului roman, avand ca "miez" actualul teritoriu al Romaniei, s-a intins de la sudul Dunarii pana in nord, in Carpatii Padurosi; de la Tisa, in vest, pana peste raul Nistru, la est.

De-a lungul timpului, grupuri foarte mari s-au deplasat -cum a fost in Rusia tarista si, apoi, in URSS, unde prin deportari masive romanii din Moldova si Bucovina de Nord au fost dusi in Siberia ori au fost asimilati - ca in Ungaria unde, in epoca modema, exista o minoritate romaneasca de peste 300.000 de persoane, iar astazi ea s-a redus, in urma unui fortat proces de maghiarizare, la cca 25.000 de oameni, sau in "Vlahiile" (tarile romanilor) de la sud de Balcani. Enclavele sud-dunarene sunt, si azi, foarte mari (aromani, istroromani, meglenoromani), de cateva milioane, in Bulgaria, Serbia, Croatia, Macedonia, Albania, Grecia. Ei isi conserva datinile si limba, contactul cu cultura stramoseasca, neavand insa, din pacate, in tarile in care traiesc nici scoli, iar in unele nici recunosterea statutului de minoritari. In secolele XVII-XVIII, in nordul Greciei, in orasul Moscopole, exista o puternica enclava romaneasca. Romanii sud-dunareni vorbesc si azi dialectele lor (macedoromana, istroromana si meglenoromana), iar cei din estul, vestul si nordul tarii - romana literara, in graiul din care faceau parte: transilvanean si moldovean. Cei din Republica Moldova au avut, de-a lungul timpului, o soarta vitrega. Locuitori ai Basarabiei,parte integranta a tarii romanesti Moldova, au fost ocupati si dezmembrati din patria de origine, rand pe rand de turci si rusi. Ei si-au pastrat, insa, fiinta nationala neuitand niciodata ca apartin patriei romane.

Departe de granitele tarii, dusi de vicisitudini, s-au stabilit incepand din secolul al XIX-lea mari grupuri de romani: in Europa de Vest, in America de Nord si de Sud, in Australia. Multi din randul acestora au fost sau sunt personalitati importante in cultura, arta si stiinta lumii contemporane.

Toti acestia fac parte din marea familie a romanilor si, impreuna cu cei din tara, insumeaza aproximativ 35 de milioane de persoane.

Romanii in evul mediu, organizarea statala

In secolele X-XI, ca urmare a intensificarii procesului intern de dezvoltare a relatiilor feudale, pe intreg spatiul carpato-danubiano-pontic sunt semnalate mici formatiuni politice -cnezate si voievodate -, premergatoare marilor state medievale romanesti.

Formatiunile prestatale din Transilvania erau conduse de duci, cnezi sau voievozi ca Gelu, Glad, Menumorut, Ahtum, iar in Moldova, Valahia si Dobrogea de jupani, cnezi sau voievozi ca Dimitrie, Gheorghe, Sestlav, Satzaa, Tatu, Roman s.a. In secolul al XIII-lea, feudalii unguri incheie cucerirea Transilvaniei, inceputa in secolul al X-lea de triburile ungare care isi oprisera migratia fixandu-se in Campia Pannoniei. Voievodatul Transilvaniei va apartine, cu statut special, coroanei ungare pana la 1541, cand Ungaria va disparea ca stat.

In privinta zonelor extracarpatice, intr-un document de danie provenind de la regele Ungariei, din 1247, "Diploma cavalerilor ioaniti" (ordin religios si militar colonizat in Transilvania), sunt mentionate, la sud de Carpatii meridionali, pe valea raului Olt, voievodatele lui Litovoi si Seneslau si cnezatele lui loan si Farcas.

Aceste formatiuni prestatale, de la sud de Carpati, se vor uni, la sfarsitul secolului al XIII-lea si inceputul secolului al XIV-lea, sub Tihomir si fiul acestuia Basarab I (1324-1352). Dupa realizarea unificarii, Basarab reuseste, in urma bataliei de la Posada, din 1330, sa castige independenta voievodatului Valahia fata de regatul ungar. La est de Carpati, Bogdan I(1359-1365) intemeiaza marele voievodat al Moldovei. Ambii voievozi au consolidat independenta statelor lor, infrangand ostile Regatului Ungariei care, in mai multe randuri, au incercat sa-si pastreze dominatia asupra lor.

La sfarsitul secolului al XVI-lea, la Dunare apare pericolul expansiunii Imperiului Otoman, ale carui osti, inaintand din Asia Mica, au reusit, intr-o perioada scurta, sa ocupe statele crestine din Peninsula Balcanica: Taratul bulgar si Cnezatul sarb. In aceste conditii, cele trei tari romane, voievodatele Transilvania, Moldova si Valahia devin, pentru mai multe secole, bastion al apararii lumii crestine in fata inaintarii islamice. Voievozi ca Mircea cel Batran (1386-1418), lancu de Hunedoara (1442-1456), Vlad Tepes (1456-1462), Stefan cel Mare (1457-1502), Radu de la Afumati (1522-1529), Petru Rares (1527-1538; 1542-1548) au invins armatele unor sultani vestiti precum Baiazid I Ildaram (Fulgerul), Mahomed al II -lea (cuceritorul Constantinopolului) si Soliman Magnificul. In secolul al XIV-lea, insa, tarile romane au fost silite sa accepte suzeranitatea otomana, dar isi pastrau, totusi, autonomia. Domnitorul Valahiei, Mihai Viteazul (1593-1601), restabileste in 1595 independenta tarii si unifica pe toti romanii intr-un singur stat, realizand primul stat centralizat romanesc; el cuprindea Valahia, Transilvania si Moldova (1600-1601). Unitatea statelor romanesti a fost vremelnica, ea fiind desfacuta prin interventia Imperiului Otoman, Regatului Poloniei si Imperiului Habsburgic, nelinistite de prezenta in zona de confluenta a lor a unui stat romanesc putemic.

Fapta lui Mihai Viteazul a fost posibila datorita unitatii de neam si limba a tuturor romanilor, datorita constiintei nationale in curs de trezire si afirmare in intreg spatiul  romanesc. Actiunea sa a slujit ca exemplu pentru voievozii celor trei tari romane ce i-au urmat. 0 seama dintre acestia au tins sa recladeasca statul roman in hotarele vechiului regat al Daciei. Cel care a fundamentat ideologic doctrina unitatii poporului roman a fost domnitorul Moldovei, savantul de renume european, Dimitrie Cantemir (1693, 1710-1711), membru al Academiei din Berlin. Sub influenta iluminismului european, in Transilvania, devenita, de la 1661, voievodat sub suzeranitatea Imperiului Habsburgic, episcopul Inocentiu Micu si alti carturari romam ca Samuil Micu, Gheorghe Sincai, Petru Maior, loan Budai-Deleanu au cristalizat si ei ideologia nationala, pe care au sustinut-o cu argumente istorice, lingvistice si filosofice

Realizarea statului roman modern

Cu sprijinul marilor puteri europene, Franta si Prusia, la 24 ianuarie 1859 s-a infaptuit unirea Moldovei cu Valahia sub sceptrullui Alexandru loan Cuza (1859-1866). Acesta a luat masuri de unificare a armatei si a administratiei, a secularizat averile manastiresti, a promulgat o serie de legi avand acelasi rol unificator.

Tanarul stat a capatat recunoastere internationala sub numele de Romania. In anul 1866, domnitorul Cuza a abdicat, in locul lui fiind ales printul Carol din familia princiara germana Hohenzollern-Sigmaringen, principe domnitor al tarii din 1866 pana in 1881, cand a fost incoronat rege. Carol I a domnit pana in 1914. La 9 mai 1877, statuI roman si-a proclamat independenta, iesind de sub suzeranitatea Portii; independenta a fost consfintita in lupta, pe fronturile razboiului ruso-romano-turc din 1877-1878 si a fost recunoscuta pe plan international prin Congresul de pace de la Berlin (1878).

De la "Romania Mica" la "Romania Mare"

Romania de la 1878 nu cuprindea insa in teritoriul sau decat fostele state feudale romanesti Valahia si Moldova - aceasta din urma fara partile sale din nord (Bucovina) si de rasarit (Basarabia) -, adica pamanturile romanesti extracarpatice. Transilvania, din interiorul arcului carpatic, continua sa fie sub ocupatie straina. Prin intelegerea din 1867 dintre Budapesta si Viena, cunoscuta ca "dualismul austro-ungar", intregul voievodat al Transilvaniei a intrat sub dominatia ungara anulandu-i-se autonomia. Dupa unirea din 1859 a celor doua tari romane si, mai ales, dupa ce Romania a devenit independenta (1877), guvernul ungar a intensificat politica de persecutare si de maghiarizare fortata a populatiei romanesti majoritare din Transilvania, existenta romanilor ca natiune nefiind recunoscuta.

Bucovina a fost rupta din trupul Moldovei in anul 1775 si a intrat in stapanirea Imperiului Habsburgic, in urma unei intelegeri cu Imperiul otoman. Si aici elementul romanesc majoritar a fost persecutat, s-a incercat deznationalizarea lui.

Jumatatea estica a Moldovei fusese, la 1812, anexata de Rusia. ln Basarabia, cum fusese "botezata" aceasta provincie romaneasca, autoritatile tariste au dus o  intensa politica de rusificare, incurajand, tot o data, emigrarea romanilor. ln schimb, au fost colonizati multi rusi, ruteni, ucrainieni, bulgari. Nu s-a admis nici o scoala romaneasca. Biserica ortodoxa a devenit si ea un instrument de rusificare, prin colonizarea unor preoti rusi si interzicerea liturghiei in limba romana. Abia dupa 1905 au inceput sa apara din nou cati romanesti, dar scrise cu alfabet chirilic. Ele au fost, insa, suprimate dupa 1910.

Existenta, in jurul statului national roman, a acestor teritorii romanesti, locuite, in pofida vicisitudinilor, la inceputul secolului al XX-lea, in majoritate de romani a determinat guvernul de la Bucuresti la o politica care sa favorizeze si sa grabeasca realizarea dezideratului national al romanilor: unirea lor intr-un stat national unitar. Prilejul l-a constituit prima conflagratie mondiala, izbucnita in 1914 si in care Romania a intrat la 15 august 1916.

Participarea Romaniei la primul razboi mondial a avut un singur scop: desavarsirea unitatii nationale, urmasul lui Carol I - Regele Ferdinand I (1914-1927) fiind unul dintre promotorii ei. Prabusirea in 1917-1918 a celor doua imperii multinationale -Austro-Ungar si Tarist- a creat posibilitatea ca romanii din Basarabia, Bucovina si Transilvania sa-si aleaga, in deplina libertate, destinul, hotarand unirea cu Romania. La 27 martie/9 aprilie 1918, Basarabia, la 15/28 noiembrie 1918, Bucovina si, la 1 decembrie 1918, Transilvania au decis unirea lor cu tara-mama - Romania. Reintregirea Romaniei a fost consfintita pe plan international prin tratatele de pace postbelice (1919-1920). ln statuI roman reintregit, stat national unitar -numit in epoca si Romania Mare -, regimul constitutional democratic instaurat prin Constitutia din 1923 a facilitat progresul general al natiunii in toate domeniile vietii economice, sociale, politice si culturale. Apogeul economic a fost atins in anul 1938.

Dar, la 23 august 1939, intre Germania hitlerista si Rusia sovietica a fost semnat Pactul Ribbentrop-Molotov, al carui art.3 din protocolul aditional secret se referea direct la destramarea teritoriala a Romaniei. Marile puteri democrate -Franta si Anglia - nu au mai putut garanta Romaniei securitatea. In vara anului 1940, Romania a fost obligam de catre Rusia sovietica, Germania hitlerista si Italia mussoliniana sa cedeze: Basarabia, Bucovina de Nord si Tinutul Herta - Rusiei;  Transilvania de Nord-Vest-Ungariei; Cadrilaterul (Dobrogea de Sud) - Bulgariei, ceea ce reprezenta peste un sfert din teritoriu si din populatie, majoritar romaneasca. Regimul politic in Romania a fost schimbat si tara a intrat in razboi impotriva URSS (iunie 1941), alaturi de Germania. Armatele romane au luptat pe frontul de est pana in vara lui 1944, dupa care, in urma loviturii de stat de la 23 august 1944, s-au alaturat Aliatilor si au luptat pe frontul de vest, contribuind la eliberarea Ungariei, Cehoslovaciei si Austriei. Tratatul de pace de la Paris (1947) a readus Transilvania de Nord-Vest intre granitele nationale; Basarabia, Bucovina de Nord, Herta si Cadrilaterul au ramas in afara granitelor Romaniei. Romanii aflati in teritoriile URSS au fost supusi unei deznationalizari brutale; sovieticii au masacrat, au inchis in lagare si au deportat in Siberia si Asia Centrala sute de mii de romani, incercand modificarea raportului demografic. Totodata, prevederile Tratatului de pace de la Paris au confirmat mentinerea Romaniei in sfera de influenta sovietica.

De la dictatura la democratie

Regimul comunist a fost instalat in Romania cu sprijinul ocupantului sovietic, dupa detronarea regelui Mihai I, la sfarsitul anului 1947. A urmat o perioada de sovietizare a tarii, cand s-a declansat represiunea impotriva celor ce reprezentau vechea democratie, impotriva intelectualitatii, impotriva spiritualitatii romanesti. Prin condamnari la ani de temnita grea, internari in lagare de munca fortata si executii sumare, oponentii si posibilii oponenti au fost exterminati. Au cazut, astfel, zeci de mii de oameni. In paralel, s-a actionat pentru introducerea modelului sovietic in economie, societate si cultura. S-a procedat, planificat, la nationalizarea mijloacelor de productie, cooperativizarea agriculturii, falsificarea istoriei nationale, abandonarea valorilor culturale si spirituale, la ingustarea, pana la inchidere, a accesului la valorile culturii si stiintei universale.  In 1955, Romania a fost primita in ONU. Pericolul transformarii Romaniei intr-o sursa de materii prime pentru statele membre ale CAER si chiar al dezmembrarii tarii a determinat conducerea comunista din Romania sa initieze desprinderea de sub hegemonia sovietica. Romania comunista a fost considerata de catre Occident aliatul rebel al Moscovei pentru ca, dupa 1957, a realizat o deschidere semnificativa spre tarile din vest si l-a determinat pe Hrusciov, in 1958, sa retraga din tara trupele sovietice de ocupatie. Incepand cu 1960, s-a trecut la industrializarea tarii, contrar vointei sovieticilor. In anii conflictului ruso-chinez, Romania a initiat o ostentativa actiune de derusificare, mai ales in cultura. In 1967, au fost reluate relatiile diplomatice cu RF Germania, iar, in 1968, Romania a condamnat interventia trupelor Pactului de la Varsovia in Cehoslovacia. Tot in aceasta perioada, tara a devenit membra a Fondului Monetar International si a Bancii Mondiale si s-a declarat ferm impotriva cursei inarmarilor, in special a inarmarilor nucleare.

Dupa 1970, insa, cultul personalitatii lui Nicolae Ceausescu si a sotiei sale, accentuat progresiv in deceniile opt si noua, dublat de regimul de dictatura comunista, a dus la o criza politica interna, la incalcarea brutala a drepturilor elementare ale omului, la o criza economica de mari proportii si a generat nemultumiri profunde in straturile societatii. In mai multe randuri, au avut loc revolte sociale, printre care revolta minerilor din Valea Jiului, in august 1977, si a locuitorilor orasului Brasov, in noiembrie 1987. Din ce in ce mai multi oameni, din medii sociale diferite, au cerut schimbari radicale in structurile politice si economice.  Intre 17 si 20 decembrie 1989, la Timisoara au avut loc mai multe demonstratii anticomuniste soldate cu interventia fotelor de represiune. La 21 decembrie 1989, au izbucnit tulburari puternice in Bucuresti. Sute de mii de bucuresteni au invadat strazile, au ocupat principalele cladiri oficiale si au alungat, la 22 decembrie 1989, cuplul dictatorial. O data cu el au fost inlaturati cei 45 de ani de regim comunist din Romania.

Puterea a fost preluata de Frontul Salvarii Nationale, care a anuntat desfiintarea structurilor comuniste, promovarea economiei de piata si alegeri libere. Intr-un interval de timp relativ scurt s-au reactivat partidele politice istorice din perioada interbelicii (national taranesc, liberal, social-democrat) si s-au infiintat altele noi- peste 200. Dupa intrarea in vigoare a Legii partidelor politice (aprilie 1996) isi continua activitatea aproape 50 de partide dintre care 11 reprezentate in parlament. In acelasi interval de 8 ani, au avut loc de doua ori alegeri administrative locale (in februarie 1992 si iunie 1996) si de trei ori alegeri parlamentare si prezidentiale (mai 1990, septembrie 1992 si noiembrie 1996); a fost votata si promulgata noua Constitutie a Romaniei (1991) cu prevederi democratice conform standardelor europene; a fost pusa in aplicare Legea fondului funciar (1991) prin care s-a retrocedat pamantul fostilor proprietari sau mostenitorilor lor; sectorul particular in economie s-a dezvoltat continuu; are loc marea privatizare a intreprinderilor industriale. Concomitent, a avut loc "0 explozie" a mass-media, ca urmare a dreptului la libera exprimare si asociere, incat Romania are in prezent cele mai multe publicatii, posturi de radio si posturi TV particulare (in raport cu numarul de locuitori) dintre tarile din Est, aflate in tranzitie. Ea este membra a Consiliului Europei din 1994 si de la 1 ianuarie 2007 membra UE. Romania s-a reintors definitiv la traditiile democratice.

Poporul ROMAN , un Popor Nascut CRESTIN 

Poporul roman este un popor care inca din perioada cristalizarii structurii sale etnice si lingvistice, secolele I-VI, a abandonat cultul idolilor si a imbratisat crestinismul.

In anul 62, Sfantul Apostol Pavel face precizarea ca Evanghelia a fast propovaduita "la toata faptura de sub cer" intre care si la neamurile scite, care in primul secol crestin locuiau, alaturi de bastinasi, in Dobrogea de astazi, numita pe atunci Scythia Minor. Cel care a primit, prin tragere la sorti, indatorirea de a propovadui Evanghelia la sciti a fost Sfantul Apostol Andrei. De altfel, conform istoriei ecleziastice, evanghelizarea locuitorilor din nordul Dunarii a fast facuta de Sf Apostol Andrei, unul dintre ucenicii lui Isus Hristos, si, apoi, si de discipolii sai in secolele I-III d.Hr. Inscriptiile si bazilicile paleocrestine, ca si vestigiile arheologice descoperite in numar impresionant in Dobrogea, Transilvania si in celelalte provincii romanesti, atesta existenta neintrerupta, inca din secolele II-III, a unei intense vieti crestine in toate tinuturile locuite de romani.

Asumandu-si rolul de brat secular al Bisericii Rasaritului, romanii au contribuit nu numai la dainuirea peste veacuri a crestinismului ortodox si a creatiilor lui de civilizatie si cultura, dar si la pastrarea constiintei nationale a popoarelor crestine aflate sub dominatie otomana, apoi la eliberarea lor si la formarea statelor modeme independente din aceasta parte a lumii.

Mitropoliile din Tara Romaneasca (Valahia) si Moldova, care au luat nastere in secolul al XIV-lea, au pastrat unitatea de credinta cu celelalte biserici ortodoxe, au tiparit carti de doctrina, cult si invatatura in limbile slavona, greaca, araba si georgiana pentru toti crestinii din Rasarit, au introdus in cult limba romana si au stimulat creatia original a in domeniul literaturii si artelor. Teritoriile romanesti fiind impartite in trei state, Bisericile lor nu au putut, insa, cere Patriarhiei Ecumenice autocefalia. Unirea Valahiei cu Moldova (24 ianuarie 1859) a creat premiza intreprinderii unor pasi in directia obtinerii autocefaliei. In 1885, la 25 Patriarhul loachim al lV-lea a semnat tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane care, consfintindu-i egalitatea in drepturi cu celelalte Biserici Ortodoxe, o pastra totodata in interdependenta cu ele din punct de vedere dogmatic, canonic si liturigic.

La randul ei, ridicarea la rangul de Patriarhie a Bisericii Ortodoxe a fost o consecinta canonica a desavarsirii unitatii statului la 1 Decembrie 1918 si un rezultat al performantelor obtinute in lucrarea ei multiseculara: pastrarea si apararea fiintei nationale ca si a dreptei credinte in Tarile Romane si in cadrul unor foste provincii ale Imperiului Bizantin, pastrarea vietii spirituale a romanilor, ortodocsi in covarsituarea lor majoritate. Tomosul de recunoastere a Patriarhiei Romane de catre Patriarhia Ecumenica poarta data de 30 iulie 1925 si este semnat de Patriarhul Vasile al III-lea al Constantinopolului.

Cea mai inalta autoritate a Bisericii Ortodoxe Romane pentru toate problemele spirituale si canonice, precum si pentru cele bisericesti de orice natura date in competenta, este Sfantul Sinod. Acesta se compune din Patriarh ca presedinte, toti Mitropolitii, 6 Arhiepiscopi, 14 Episcopi, 2 Episcopi vicari patriarhali, 5 Episcopi vicari eparhiali si 2 Arhierei vicari pe care ii are BOR ca membrii.

Ca organ reprezentativ central al Bisericii Ortodoxe Romane, pentru toate problemele administrative si economice si pentru cele care nu intra in competenta Sfantului Sinod, functioneaza Adunarea  Nationala Bisericeasca. Organul suprem administrativ pentru afacerile intregii Biserici si in acelasi timp, organul executiv al Sfantului Sinod si al Adunarii Nationale Bisericesti este Consiliul National bisericesc.

Sub raportul oranduirii canonice si administrative, Patriarhia Romana cuprinde 6 Mitropolii intre granitele tarii, la care se adauga Mitropolia Basarabiei (reactivata in decembrie 1992) siintre granitele actualei Republici Moldova, Mitropolia Romana a Germaniei si Europei centrale, Arhiepiscopia Ortodoxa Romana pentru Europa occidentala si Arhiepiscopia Romana Ortodoxa din America si Canada, pentru nevoile religioase ale romanilor stabiliti in strainatate.

Mitropoliile din tara au in total noua Arhiepiscopii, 14 Episcopii, 141 protopopiate, 9.208 parohii si 3.456 filii, fiind intr-o permanenta dezvoltare necesara enoriasilor zonali.

In afara hotarelor tarii, pe teritorii ale unor tari vecine, se afla cateva milioane de romani ortodocsi, organizati in unitati bisericesti. Cei mai multi se afla in Mitropolia Basarabiei si in partea de nord a Bucovinei. La 19 decembrie 1992, Sinodul Bisericii Ortodoxe Romane a aprobat cererea de reactivare si de primire sub jurisdictia sa canonica a Mitropoliei Basarabiei, autonoma si de stil vechi, cu sediulla Chisinau.

In diaspora exista circa 300 de comunitati religioase romanesti, din care 250 sunt ortodoxe. Celelalte 50 sunt greco-catolice, romano-catolice sau protestante. Majoritatea  comunitatilor ortodoxe tin de Patriarhia Romana.

Biserica Ortodoxa Romana are relatii permanente, sistematice si aprofundate cu toate celelalte Biserici Ortodoxe si, de asemenea, cu Patriarhia Ecumenica de la Constantinopol.

In ce priveste relatiile BOR cu celelalte Biserici si confesiuni crestine, acestea se desfasoara atat prin contacte bilaterale, cat si prin relatii de dialog Biserici Ortodoxe - Biserici crestine in general.

BOR este membra a Consiliului Mondial al Bisericilor si a Conferintei Bisericilor Europene.

In prezent, in Romania isi desfasoara activitatea 15 culte religioase recunoscute oficial: Biserica Ortodoxa Romana, Biserica Romana Unita cu Roma (greco-catolica), Biserica Romano-Catolica, Biserica Reformam, Biserica Evanghelica de Confesiune Augustana (CA.), Biserica Evanghelica Sinodo-Presbiteriana (S.P.), Biserica Unitariana, Biserica Armeana, Cultul Crestin de Rit Vechi, Cultul Musulman, Cultul Mozaic, Cultul Crestin Baptist, Cultul Adventist de Ziua a Saptea, Cultul Penticostal, Cultul Crestin dupa Evanghelie. Lor li se adauga peste 360 de asociatii religioase atat independente, cat si in cadrul cultelor.

In populatia Romaniei se evidentiaza preponderenta locuitorilor de religie crestina ortodoxa, care reprezinta 19.802.400 de persoane, adica 86,8 % din totalul populatiei. Cultele isi aleg singure organele de conducere si isi numesc deserventii, fara nici un amestec din partea statului.

Libertatea religioasa a cultelor in Romania este asigurata si din punct de vedere material. Statul le sprijina activitatea sub aspect financiar, acordand o contributie lunara la salarizarea personalului de cult si alocand anual fonduri pentru construirea unor noi lacasuri ca si pentru conservarea si restaurarea bunurilor de patrimoniu aflate in proprietatea cultelor.

Bisericile romanesti, jalonand un lung drum prin istorie, sunt superbe monumente de arta si arhitectura, vadind in diversitatea lor, constructiva si picturala, in spiritul unei stravechi culturi, filosofia, arta si tehnica unui popor cu personalitatea sa in civilizatia universala.